Semnificații filosofice ale unor termeni
(spirit, discipline ale spiritului, valoare spirituală, limbă, limbaj, stil cultural)
Mihaela Pop
Facultatea de Filosofie
Universitatea din Bucuresti
Rezumat: Lucrarea își propune să ofere câteva abordări ale semnificației termenilor menționați din perspectiva unor teorii filosofice.
În urma unor discuții recente din care am aflat despre unele dificultăți de interpretare (mai degrabă administrativă) a unor termeni din domeniul culturii, m-am decis să contribui și eu la dezbaterile pe care le propune pentru luna iulie Institutul de Etnografie și Folclor din cadrul Academiei Române.[1]
Este dincolo de orice îndoială că noțiunile de patrimoniu cultural material și imaterial presupun o mulțime de aspecte care sunt avute în vedere în întregul demers de evaluare și punere în valoare. Este iarăși evident că sunt convocate numeroase discipline care se ocupă cu studiul fenomenelor culturale pentru a colabora la evidențierea valorii culturale și mai ales spirituale a produselor culturale. Nu am nicio intenție de a diminua importanța vreuneia dintre disciplinele respective ci dimpotrivă, sunt convinsă că prin împletirea diverselor perspective din care este privit produsul cultural, se pot obține înțelesuri mai bogate și mai relevante. Ca urmare sunt convinsă că și abordările filosofice, în special cele care studiază fenomenul creației umane pot să contribuie la aceste clarificări.
În cele ce urmează, încerc să semnalez anumite sensuri pe care le pot avea unele noțiuni în gândirea filosofică deoarece am convingerea că aceste semnificații pot contribui la o bună și profundă înțelegere atât de utilă în folosirea noțiunilor respective.
1.
Din punctul meu de vedere, noțiunea de patrimoniu imaterial este destul de vagă și oricum ea trebuie analizată cu atenție pentru a stabili cu mai multă precizie ce fel de produse culturale include. Este clar că se referă la tot ceea ce nu are consistență materială ca obiect finit. Or ceea ce se prezintă în acest mod, pentru filosofie, aparține gândirii umane căci se face distincția între produse umane materiale și cele care sunt produse strict ale gândirii umane. Cele materiale presupun și ele un conținut de gândire care este trecut într-un material concret.
Toate produsele creației umane (fie materiale, fie spirituale) se opun (pentru scopul diferențierii) produselor (fenomenelor) naturii care nu sunt rezultatul creației umane și nu se supun procesului de gândire și creativitate a omului. Produsele naturii se supun unor legități, au ca trăsătură faptul că au caracter universal în sensul că sunt determinate de legi care funcționează pretutindeni unde au loc fenomene de un anumit tip (de ex. toate corpurile din natură se supun legii gravitației universale).
Gândirea și creația umană se plasează, dimpotrivă, în sfera individualului și depinde de subiectivitatea fiecăruia. Tocmai de aceea avem spirite, minți umane deosebite care se manifestă individual în diverse domenii ale culturii (arte, istorie, filosofie, etc.). Propriu-zis, istoria culturii umane este punctată de asemenea individualități creative care au marcat prin creațiile lor spirituale o epocă și o colectivitate. Dar este iarăși știut că și în creația spirituală umană, există domenii care au pretenția la universalitate prin produsele creației lor iar în alte domenii contează mai ales individualitatea și subiectivitatea creatorului. Tradițional se vorbește de opoziția dintre cunoașterea teoretico-științifică riguroasă (științe exacte, logică, etc.) și domeniul artelor, al istoriei,etc
Poate că ar trebui semnalat faptul că stilul este noțiunea care definește ideea de individualitate creativă dar trebuie amintit că nu vorbim în cultură doar de stilul individual ci și de stilul cultural care, așa cum scria Tudor Vianu în Estetica[2] sau în studiul intitulat Filosofia culturii, se referă la trăsăturile caracteristice ale produselor culturale dintr-o epocă istorică, aparținând unei colecivități (neam, popor). Problema stilului cultural este analizată și de Lucian Blaga în lucrarea sa Trilogia culturii,[3] (în special în Orizont și stil) unde găsim explicată această extensie a înțelesului stilului prin apelul la teoria inconștientului colectiv a lui C. G. Jung. În viziunea filosofului român, fiecare popor realizează creații culturale sub dominanța unui fond inconștient arhetipal pe care Blaga îl numește ”matrice stilistică” având și înțelesul de ”sufletul culturii”. Această matrice funcționează în straturile non-raționale ale gândirii umane și este răspunzătoare de anumite orientări, tendințe care devin formative pentru procesul creator conștient (rațional). Îmi permit să le amintesc: orizontul spațial (tendința către semnificații ale spațiului deschis, infinit sau dimpotlrivă către spațiul închis or ascuns, spațiul-boltă, planul, spațiul alveolar-succesiv) și cel temporal (timpul havuz, fluviu, cascadă caracteristic anumitor culturi), tendința ascendentă/descendentă (care sugerează un anume dinamism optimist sau dimpotrivă tendința spre o mișcare descendentă, dezangajantă), accentul axiologic care pozitivează/ negativizează o atitudine. Aceste orizonturi și tendințe nu influențează direct creația conștientă ci doar funcționează ca un cadru, un a priori formativ. Dacă luăm spre exemplu orizontul spațial, la nivel rațional, spațiul este bine determinat însă la nivelul inconștientului el este intuitiv, nedeterminat, tocmai de aceea rămâne doar ca un ”orizont” formativ. Blaga observă totodată că o schimbare a orizonturilor în planul sensibil (fizic) nu atinge conștiința (gândirea, spiritul creator) la nivel structural. Însă, în măsura în care se produc dezacorduri între orizonturile inconștientului și acelea ale conștiinței se poate naște sentimentul dezrădăcinării și al nsotalgiei care influențează creația, temă devenită sensibilă pentru români prin creațiile care se raportează la ”dorul de casă” de pildă.
Totodată, trebuie amintit că pentru Blaga, aceste componente pre-formative ale inconștientului își au corespondente la nivelul conștientului deoarece primele reușesc să se manifeste la nivel conștient prin ceea ce el numește ”năzuința formativă”. Definiția dată de autor acestei noțiuni: ”pulsiune creatoare sau apetitul formei, nevoia de a întipări tuturor lucrurilor din întruchipările omenești forme articulate”.[4] Tocmai această ”pulsiune creativă” transgresează limita dintre inconștient și constient. ”Forma articulată” care se naște conștient în spiritul rațional uman survine în limitele orizonturilor și tendințelor inconștientului care este considerat de către Jung ca fiind ”ceea ce nu se raportează la eu ca centru al domniei conștiinței”[5]. Alături de inconștientul individual, Jung scoate în evidență prezența inconștientului colectiv ale cărui conținuturi sunt imagini primordiale, elemente impersonale și meta-individuale ale psihicului uman și care se coagulează în arhetipuri. Acestea sunt definite ca ”imagini primordiale, pur formale și universale, ce sunt moștenite. Ele sunt posibilități (Blaga vorbea de orizonturi, tendințe) a priori ale reprezentării, interpretabile într-o manieră figurativă:”[6]
Am apelat la abordările acestor doi gânditori care sunt evident ”clasice” (deci foarte cunoscute) dar care punctează un apect semnificativ din punctul meu de vedere – faptul că atât matricea stilistică dar și inconștientul colectiv sunt componente imateriale care țin de psihismul uman.
În plus, aceste abordări disting un anumit traseu fromativ, dinspre inconștient spre conștiință. Totodată, la Blaga în mod vădit, la Jung în mod implicit, se punctează faptul că întreaga discuție se plasează în domeniul axiologiei, al valorilor umane și anume în domeniul valorilor spirituale. Blaga vorbește de ”accentul axiologic” afirmativ sau negativ care conferă creației umane dintr-o regiune sau colectivitate sau etapă istorică o anumită tendință încărcată de încredere în viitor, convingere în progres spre deosebire de tendința opusă, care poate aluneca gradual până la pesimismul total generat de nihilism. De pildă, în cultura europeană de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, cele două tendințe au fost prezente simultan manifestându-se astfel sub forma mișcărilor artistice avangardiste (cubism, futurism, constructivism) în paralel cu atitudini vizând nihilismul generat de gândirea nietzscheană și exprimat în lucrări fundamentale precum Declinul Occidentului a lui Oswald Spengler sau în forme ale expresionismului artistic sau ale dadaismului.
2.
Revenind însă la dimensiunea axiologic – valorică a produselor culturale aș dori să amintesc câteva noțiuni fundamentale. În teoria valorilor se lucrează cu noțiuni precum: acte, conținuturi, obiecte intenționale. Dezbaterea a cunoscut o dezvoltare semnificativă la sfârșitul secolului XIX și început de XX prin contribuția unor gânditori precum Fr. Brentano, Al. Meinong, Ed. Husserl, Th, Lipps. Tudor Vianu consideră, în lucrarea sa Introducere în teoria valorilor[7], (Opere, vol. VIII, pp.60-130) că sunt suficiente două noțiuni: acte și obiecte. Actele sunt: gândire, simțire, dorință, reprezentare iar obiectele ar fi: imagini, abstracțiuni, afecte. Putem constata că în cazul ambelor grupuri autorul se referă la procese(acțiuni) și produsele lor care au loc în psihicul și gândirea umană. Deci, este vorba de aceeași dimensiune imaterială a vieții umane spirituale, conștiente, inconștiente, psihice în general.
Ceea ce ar fi specific atitudinii axiologice, de valorizare sau apreciere, ar fi faptul că evaluarea presupune participarea subiectivă și afectivă alături de judecata de valoare, una dintre acestea fiind ”judecata de gust” studiată de Kant în Critica facultății de judecare pentru raportarea la evaluarea artei și a frumosului[8].
Wilhelm Dilthey semnala, la cumpăna dintre veacurile XIX și XX, că în evaluarea axiologică intervine ”trăirea” actelor culturale. Pentru Dilthey[9] trăirea constituie o metodă specifică de abordare a produselor culturale și ea aparține științelor spiritului”. Evident, trăirea nu e o metodă adecvată de abordare în domeniul cuoașterii științifice unde subiectivitatea este redusă la minim și unde valoarea de adevăr funcționează ca valoare fundamentală. De la Dilthey putem să reținem și formularea ”științele spiritului” prin care gânditorul german înțelege domeniile istoriei, al artelor, religiei, etc. (cu alte cuvinte, ceea ce noi denumim și astăzi cu titlul generic de ”domeniu al umanioarelor”).
Pe fondul progresului științific de la sfârșitul secolului XIX și al dezvoltării pozitivismului filosofic (H. Spencer, A. Comte) s-a pus tot mai mult problema disciplinelor umaniste al căror statut era în pericol considerându-se că ele nu se supun rigorilor gândirii rațional-științifice. În acest context, Dilthey, ca și alți gânditori ai vremii, au căutat să argumentze faptul că disciplinele umaniste, chiar dacă nu aparțin domeniului riguros științific, au și ele dreptul la titlul de ”științe” și anume, de științe ale spiritului datorită faptului că spiritul uman nu este alcătuit doar din gândire rațională abstractă, întemeiată pe aportul sensorialității (senzații, percepții și pe procese înalte de abstractizare) ci există și alte componente eale psihismului uman precum afecte, trăiri, gândire mitică, mistică, toate alcătuind un complex care formează conștiința umană.
Aportul psihanalizei, al antropologiei și al cercetărilor moderne din domeniul istoriei mentalităților au evoluat în direcția sublinierii acestui caracter complex al pihismului uman.
3.
Aș mai întârzia puțin asupra noțiunii de ”științe ale spiritului”. Noțiunea de spirit s-a impus în istoria filosofiei în special în perioada romatică prin contribuția multor gânditori mai ales germani. W. Von Humboldt vorbește despre un ”spirit al limbii” (”o formă interioară a limbii”) care pentru el joacă într-o oarecare măsură, rolul unui arhetip. Sunt mulți gânditori germani care vorbesc de ”spiritul unui popor” (Volkgeist) dar și de spiritul unui timp (Zeitgeist) și așa mai departe. Este evident că se încerca găsirea unor explicații pentru ceea ce nu e individual dar predetermină într-o oarecare măsură și care și-a găsit cred eu soluția adecvată în formula lui Jung – inconștient colectiv, arhetipuri, ajungându-se ulterior chiar la ”structuri antropologice ale imaginarului” (G. Durand)
Dar termenul spirit în filosofie are o istorie mai veche el suprapunându-se treptat și depășind cu timpul un alt termen ”suflet” (psyché).
Antichitatea distingea între suflet și trup apoi s-a ajuns în medievalitate la prezența celor doi termeni la care se adaugă noțiunea de spirit și odată cu modernitatea filosofică, treptat noțiunea de suflet cedează teren în fața noțiunii de spirit.[10] Gânditorul care urcă termenul la rangul cel mai înalt al sistemului său filosofic este G.W. Hegel. Întreaga sa filosofie este dedicată spiritului uman și procesului de obiectivare (concretizare) în produsele acestuia care sunt creațiile umane, din orice domeniu. Hegel dedică o lucrare întreagă încercării de a înțelege cum funcționează spiritul uman[11], care sunt treptele și procesele de gândire, adică de abstractizare și universalizare cu care ființa umană funcționează și se racordează la lume transformând-o potrivit intereselor sale. Evident, Hegel continuă într-un fel cercetările deschise de gândirea Iluminismului și în special de gândirea kantiană care avusese același obiectiv. Cele trei Critici kantiene abordează tocmai domeniile spiritualității umane fundamentale: cunoașterea teoretic-științifică (adevărata cunoaștere întemeiată pe valoarea de Adevăr), cunoașterea morală (întemeiată pe voință și pe valoarea morală a Binelui) și cunoașterea artistică întemeiată pe apreciere și satisfacție estetică generată de valoarea Frumosului.
Se poate constata astfel că termenul ”științe spirituale” prezent la Dilthey, are un trecut filosofic bogat, încărcat de semnificații variate de la un gânditor la altul dar oricum raportându-se la tot ce ține de productivitatea psihică umană.
4.
Aș reveni la un termen abordat în paginile anterioare – noțiunea de valoare – și la textul lui T. Vianu[12]. Acesta menționa faptul că valorile se împart în mai multe grupe. Astfel, sunt valori ale existenței, valori economice, hedonice, juridice, politice și, cele mai înalte sunt considerate valorile spirituale. Acestea se împart la rândul lor în valori teoretice, etice, estetice și religioase. Dacă în cunoașterea teoretică dominant este actul de judecată logică cu sens obiectiv, identic pentru toți, în actul moral și în actul estetic precum și în actul credinței, judecata este una cu caracter subiectiv, personal. Se recunoaște astfel că ar trebui să avem în vedere faptul că procesele gândirii umane, procesele spirituale deci și produsele lor, nu trebuie privite dintr-o singură perspectivă (și anume aceea a gândirii de tip științific, riguros) căci ar duce la o atitudine exclusivistă și dăunătoare. Dilthey semnala faptul că, dacă în procesul cunoașterii teoretice întemeiată pe judecăți logice cu caracter obiectiv abordarea se bazează pe procesul explicativ al analizei critice, în domeniul științelor spirituale metoda folosită diferă ea fiind întemeiată pe comprehensiune sau înțelegere care are în vedere nu numai obiectul cultural cercetat ci și o serie de elemente suplimentare precum contextul istoric, social, politic în care a fost creat sau a avut loc evenimentul cultural analizat. Ulterior, prin contribuția unor gânditori precum H. G. Gadamer[13], s-a accentuat faptul că hermeneutica (adică exact metoda interpretării) trebuie să aibă în vedere o înțelegere explicativă care să se constituie exact din ceea ce numim interpretare. Oricum, cert este că în domeniul științelor spiritului avem nevoie de împletirea mai multor metode care au rolul să asigure un demers cât mai cuprinzător pentru a găsi aspectele culturale definitorii pentru subiectul analizat.
Ar mai trebui amintit că filosofi precum însuși Kant subliniau faptul că gândirea umană realizează permanent procese de cunoaștere doar că aceasta variază, nu este întotdeauna de același fel. Este știut că avem o formă de cunoaștere și prin intermediul istoriei și prin acela al artei sau chiar al gândirii mitice (așa cum atrăgea atenția Ernst Cassirer[14]). Doar că aceste metode de cunoaștere nu sunt identice deoarece se întemeiază pe alte combinații ale componenței gândirii (spiritului uman). Dar pentru omul gândirii mitice de pildă, este știut că mitul îi oferă o cunoaștere care-l ajută să trăiască, să acționeze, să cunoască într-un anumit univers al spiritualității umane.
Referitor la valori aș mai adăuga că acestea se prezintă ca obiecte ale cunoașterii umane căci prin judecăți evaluative dobândim cunoaștere de diverse tipuri. Valorile aparțin doar universului uman. Ele au un caracter transcendental căci aparțin gândirii umane și deci imaterial, ideal. Se distinge între valoarea în sine și bunul valoric punându-se în evidență faptul că valorile se realizează, se manifestă prin produsele lor. În acest mod vorbim desigur de produse ale spiritualității, gândirii umane cu ajutorul cărora se generează și evaluează tot ce înseamnă creație umană. Deci valorile aparțin exitenței umane și tot ce numim cultură se află sub imperiul lor judicativ. A aprecia un produs cultural material/imaterial înseamnă a-l valoriza în sensul de a-l evalua printr-o judecată evaluativă specifică.
Pe de altă parte, valorile au o existență ce aparține gândirii și tocmai de aceea se poate vorbi de o ontologie a valorilor. Nicolai Hartmann[15] semnala în Estetica sa faptul că valorile sunt ireale (cu alte cuvinte sunt imateriale) dar ele sunt ideale, aparținând astfel gândirii, spiritului. Ele nu au o existență în sine, o existență transcendentă precum Ideile lui Platon ci se manifestă (deci capătă ființare) prin produsele spiritualității umane.
5.
Un alt termen care ar putea să fie relevant în dezbatere consider că este termenul limbă și atașat lui, termenul limbaj. Ar trebui menționat faptul că spiritul și produsele sale constituie pentru gândirea filosofică treapta cea mai înaltă a existenței umane prin care omul își depășește condiția de existență corporală efemeră (ca fiind sau ființare, opusă Ființei). Pentru Hegel, faptul gândirii este însăși Ființa numită de el Spirit, Rațiune. Se vorbește astfel mai ales în filosofia din ultimele veacuri de această relație specială între existența fizică (fiind, ființare individuală) și Ființa fiindului sau ceea ce îi conferă substanță și soliditate existenței umane prin ceea ce este definitoriu pentru om, creația spiritualității sale. Nicolai Hartmann semnala faptul că există o diferență ontologică între ființarea ca fiind și ființarea în orizontul Ființei adică al spiritualității creative.
Se caută astfel răspunsuri la întrebări pe care le pusese deja Kant:
-ce pot să știu? – la care răspunde problema cunoașterii;
-ce trebuie să fac? – prin care se punctează dimensiunea morală, normativă a existenței umane;
-ce îmi e îngăduit să sper? – prin care se ridică problema credinței;
-și prin toate aceste întrebări se ajunge la ultima – Ce este omul?
Răspunsul variat pe care-l dă filosofia ar fi următorul (evident, incomplet): omul este o ființă creatoare prin capacitatea sa spirituală (de gândire), nu e divin, presupune o permanentă căutare și cunoaștere de sine în forme variate de obiectivare. Deci trăsătura dominantă a omului este cunoașterea atât în forme de reprezentare sub influența sensibil-senzorială cât și în forme ale gândirii conceptuale. La toate aceste niveluri este prezentă funcția de simbolizare prin care, cu ajutorul diverselor componente ale gândirii sau spiritualității, ființa umană face saltul de la homo naturalis la homo creator.
Cassirer scotea în evidență rolul fundamental al simbolizării în cunoaștere și în celelalte domenii ale gândirii. Cu ajutorul acestei funcții se pot cerceta diversele domenii culturale. În fiecare, funcția simbolizantă este prezentă ca o forță formativă și nu doar reproductivă. Artă, mit, religie, cunoaștere științifică, limbă, toate sunt ”lumi” (universuri ale spiritualității umane) dar care se configurează diferit având funcții de simbolizare autonome: funcția cunoașterii, a gândirii ligvistice, a gândirii mitico-religioase și funcția intuiției artistice. ”În fiecare se realizează o configurare a lumii și o configurare asupra lumii” după cum afirmă Al Boboc[16]
Cassirer distinge între simbol și copie considerând că primul este un mod de organziare a experienței gândirii. Deci simbolul este fundamentul creativ nu reproductiv, el are forță de semnificare. Tocmai de aceea pentru Cassirer, lumea simbolurilor constituie o cheie pentru înțelegerea omului. A cunoaște înseamnă a înțelege și a interpreta simboluri ale spiritului uman. Forma simbolică presupune ”orice energie spirituală prin care un conținut de semnifiare spirituală se leagă de un plan sensorial concret”[17]
În lucrarea Semiotică și comunicare, profesorul Al Boboc[18] menționa că formele culturii trebuie abordate sub aspectul limbajului specific fiecărei forme spirituale. Se poate considera că totul este text în istorie, filosofie, literatură știință, text care folosește semne care au un conținut spiritual și o formă simbolică de manifestare.
Cassirer consideră că problema originii limbii este de fapt problema originii ființei: ”cuvântul și sensul, limba și ființa nu se despart”. Și mai menționa gânditorul german că ”lumea limbii” redă realitatea dar o realitate filtrată prin spiritualitatea umană căci ”limba precede lumea lucrurilor în reprezentarea umană și o resemnifică prin spirit”.[19] Acest pasaj ne vorbește de faptul că limba nu este doar un mediu de comunicare, ea are caracter formativ căci gândim prin limbă și tot cu ajutorul cuvintelor reprezentăm realitatea. Astfel, semnul sau simbolul (depinde de teoria la care ne raportăm) devine nu doar purtător al unei semnificații spirituale ci și condiție structurală a universului uman căci limba este capabilă să acționeze asupra gândirii umnae. Ideea apare la W. von Humboldt care vorbește[20] de un aspect interior al limbii având caracter formativ. ”Limba este organul ființei interioare; ea își are originea în forța spirituală națională”
Se poate spune astfel, împreună cu Cassirer, că omul trăiește într-un univers simbolic alcătuit din limbaj, mit, artă, religie gândire științifică, acestea generând universul simbolic al experienței umane.
Noțiunea de limbă atrage după sine un alt termen, limbajul, care e înțeles de gândirea modernă ca facultate a gândirii umane responsabilă cu comunicarea verbală și non-verbală. Limba va fi în acest caz realitatea prin care se actualizează facultatea limbajului. Limbajul este fapta originară a spiritului alături de funcția pură a cunoașterii, de funcția intuirii artistice așa cum afirmă Cassirer (op. cit. p. 11) ”Prin limbaj, limba e înscrisă în planul universalității umanului și participă la creația valorică. Tocmai de aceea limba este ”modalitatea de a fi a unei creații”, ”locul de adăpost al Ființei” în termenii lui Heidegger[21].
”Actul determinării conceptuale a unui conținut (ideatic) este în relație directă cu actul fixării lui într-un semn caracteristic. Orice gândire adevărată își are originea în simbolică și semiotică.”[22]
În teoria generală a limbii și a limbajului trebuie să trecem dincolo de ceea ce e strict lingvistic, faptele de limbă, spre universul obiectelor gândirii puse ca obiectualitate (puse deci ontologic) și ca valabilitate logică, spunea Al Boboc,[23]. Prin deschiderea spre ontologic și logic se aduc împreună gândirea filosofică cu cea lingvistică. Gândirea logică are ca obiectiv descoperirea acestei funcții a limbajului și a sistemului de reguli pentru folosirea semnelor, sistem care să reflecte modul cum funcționează gândirea însăși în dinamismul ei. Se poate vorbi astfel de o filosofie a limbajului care trebuie să evidențieze aspectele lingvistice cu semnificație filosofică valabile nu doar pentru o limbă particulară ci pentru Limba ca atare, ca manifestare a funcției limbajului, după cum afirmă Al Boboc[24]. Filsofia limbajului cercetează limba nu ca pe un obiect ci pentru a obține prin ea clarificări asupra gândirii noastre în raportarea la spiritualitatea umană ca Ființă adică se caută dezvăluirea dimensiunii ontologice a limbii și unitatea ei cu alte forme ale culturii (experienței umane spirituale).
Din cele prezentate se pot rezuma câteva idei. Ființa umană își depășește condiția de existență limitată prin forța spiritualității sale care se exprimă prin formele simbolice de manifestare ale omului. Raportul cu realitatea nu este unul simplu ci realitatea este reprezentată în limbă și deci în gândire prin intermediul limbii (fiind vorba de un cerc dublu aici) în care limba, prin funcția limbajului, nu contribuie doar la comunicare ci și la procesul gândirii însăși devenind parte integrantă din spiritualitatea creativă. Limba însăși este purtătoare de spiritualitate și totodată formatoare de spiritualitate atât la nivelul individual cât și la cel colectiv. De aici decurge caracterul formativ al limbii care are și un rol în determinarea unei culturi, a unui ppopor sau a unei epoci istorice.
Deci relația limbă – spiritualitate nu poate fi evitată tot așa cum relația semn (simbol) – spirit nu poate fi de asemenea evitată. Simbolizarea este un proces creativ care duce la o rafinare nu doar a găsirii mijloacelor de expresie ci și a gândirii creative însăși.
Spiritualitatea nu poate fi limitată la una dintre formele gândirii și cunoașterii umane, ea cuprinde întreaga activitate umană spirituală, definitorie pentru om.
București, 19 iulie 2020 (în vremuri de pandemie)
[1] Menționez că am luat această decizie în memoria Profesorului Alexandru Boboc, membru al Academiei și Profesor universitar la Facultatea de Filosofie a Universității din București, care a decedat recent. Unul dintre variatele domeniile pe care le-a studiat îndelung a fost domeniul culturii și al artei iar lucrările sale din ultimele decenii dau seamă de vastitatea ariei sale de investigare și de profunzimea înțelesurilor la care ajunsese.
[2] Tudor Vianu, Estetica, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1962
Tudor Vianu, Filosofia culturii, in Opere, vol. VIII Minerva, Bucuresti, 1982.
[3] Lucian Blaga, Trilogia culturii, ELU, Bucuresti, 1969
[4] Blaga, op.cit., p. 87.
[5] C.G.Jung, Arhetipurile și Inconștientul colectiv, în Opere complete vol. 9/1, Ed. Trei, București, 2003, pp. 9-53
[6] Ibidem.
[7] Tudor Vianu, Introducere în teoria valorilor, (Opere, vol. VIII, Minerva, Bucuresti, 1982, pp.60-130
[8] Am citit recent un studiu despre implicarea emoțional-afectivă în receptarea artei (Keith Oatley and Mitra Ghlomain, Emotions and Identification. Connection between Readers and Fiction in Emotions and the Arts, editors Mette Hjort and Sue laver, Oxford University Press, New York, 1997, pp.263-283). Autorii doreau să răspundă la o întrebare oarecum banală: de ce sunt capabil să plâng alături de Ana Karenina deși știu că nu există în realitate?. Evident, se implică aici problema receptării ca proces catharsis și caracterul subiectiv-afectiv al expresivității artistice.
[9] W. Dilthey,Construcția lumii istorice în științele spiritului, Dacia, Cluj-Napoca 1999
[10] Prin secolul II d. Hr. sistemul binar (suflet – trup) se complică în curentele gnostice creștine făcând loc triadei: suflet, spirit, trup. Cei supuși trupului (cărnii) sau materiei sunt mai afundați în viciile trupești pe când cei preocupați de suflet se vor supune ascultării legii (presupunând subordonarea lor față de lege). Cei care sunt purtători de spirit (pneuma) se pot elibera inclusiv de caracterul exterior, artificial, formal , simplu normativ al legii (adică, fără o asumare conștientă, valorizatoare aș spune). Sf.Pavel,I Corinteni, 2: Omul spiritual judecă fiecare lucru fără ca el să poată fi judecat de vreunul.
Prin secolul XVII, în gândirea medicală se consideră că spiritul ar fi cea mai nobilă substanță materială mobilă și subtilă, partea cea mai fină și eterată a sângelui care constituie spiritele ”animale” trimise prin artere spre creier.
Descartes va pune bazele concepției filosofice moderne prin care spiritul devine echivalentul substanței gânditoare sau al conștiinței. ”Eu nu sunt așadar decât o substanță care gândește adică un spirit, un intelect sau o rațiune.” Va spune Descartes. În același sens va fi utiliza în engleză termenul ”mind” de către J. Locke, D. Hume, G. Berkeley. La Hegel putem distinge între spiritul subiectiv (finit, individual) considerat ca fiind sufletul sau intelectul și obiectivările lui ca spirit obiectv și care produce instituții fundamentale ale lumii umane (dreptul, morala,etc.) iar în final, spiritul absolut în care se manifestă artele , religia și filosofia. Acestea sunt disciplinele spirituale prin excelență. Pentru Dilthey, noțiunea de spirit ete prezentă ca ”lume a valorilor obiectivate.” Se consolidează astfel distincția dintre științele spiritului și științele naturii (înțelese ca științe riguroase). Nicolai Hartmann consideră în Problema ființei spirituale că domeniul spiritului obiectiv constituie sfera superioară a realității spirituale cuprinsă în arte, științe, religie, filosofie, tehnică și istorie deci, în tot ce aparține gândirii umane manifestată preponderent imaterial. Enciclopedia de Filosofie și științe umane, Ed. All, București, 2004, pp.1044-1045.
[11] G.W.F. Hegel, Fenomenologia Spiritului, IRI, Bucuresti,2000.
[12] T. Vianu, Introducere in teoria valorilor, in Opere, vol. VIII, Minerva, Bucuresti, 1982, pp.60-130
[13] H.G. Gadamer, Adevăr și metodă, Teora, București, 2001.
[14] Ernst Cassirer, Filosofia formelor simbolice, vol. I , Limbajul, Pitești, Paralela 45,2008.
[15] Nicolai Hartmann, Estetica,Univers, București, 1974
[16] Alexandru Boboc, Cultură modernă și cultură de tradiție, Grinta, Cluj Napoca, 2008, p. 22.
[17] Apud ibidem. p. 10.
[18] Alexandru Boboc, Semiotică și comunicare, Ed Tribuna, Cluj Napoca, 2015 p. 9.
[19] Cassirer, op.cit., p.6-7
[20] W. von Humboldt, Despre diversitatea structurală a limbilor și influența ei asupra dezvoltării spirituale a omenirii, Humanitas, București, 2008, pp.55-56.
[21] Apud, Al Boboc, op. cit., p. 25
[22] Cassirer, Filosofia formelor simbolice, Introducere, p. 9.
[23] Al. Boboc, op. cit, p. 15.
[24] Ibidem, p. 12.
BIBLIOGRAFIE
Blaga,L., Trilogia culturii, ELU, Bucuresti, 1969
Boboc Al., Cultură modernă și cultură de tradiție, Grinta, Cluj Napoca, 2008
Boboc, Al., Semiotică și comunicare, Ed Tribuna, Cluj Napoca, 2015
Cassirer, E., Filosofia formelor simbolice, vol. I , Limbajul, Paralela 45, Pitești, 2008
Dilthey, W., Construcția lumii istorice în științele spiritului, Dacia, Cluj-Napoca 1999
Enciclopedia de Filosofie și științe umane, Ed. All, București, 2004, pp.1044-1045.
Gadamer,H.G., Adevăr si metodă, Teora, București, 2001.
Hartmann, N., Estetica,Univers, Bucuresti, 1974
Hegel, G.W.F., Fenomenologia Spiritului, IRI, București,2000
Humboldt, W. von, Despre diversitatea structurală a limbilor și influența ei asupra dezvoltării spirituale a omenirii, Humanitas, București, 2008
Jung, C.G., Arhetipurile și Inconștientul colectiv, în Opere complete vol. 9/1, Ed. Trei, București, 2003
Vianu, T., Estetica, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1962
Vianu, T.,Filosofia culturii, in Opere, vol. VIII Minerva, București, 1982
Vianu,T., Introducere în teoria valorilor, (Opere, vol. VIII, Minerva, Bucuresti, 1982