Un Q&A “retoric” despre educaţia pentru patrimoniu nu doar în şcoala româneascã!
Prof.dr. Roxana Zanea, fondator proiectul Patrimoniul Educativ
Odată cu organizarea unei conferințe naționale axate pe sărbătorirea Zilelor Europene ale Patrimoniului Zilele europene ale patrimoniului și educația non-formală în 28 octombrie 2016 am constatat că sunt profesori care au simțit tendința actuală a problematicilor de conservare, restaurare și promovare a tot ce înseamnă patrimoniu material și imaterial. Ulterior conferinței, după o serie de reacții pozitive atât din partea partenerilor, a profesorilor cât și a reprezentanților Consiliului Europei care au arătat interes pentru ceea ce s-a realizat, am inițiat acest grup, care din lipsa resurselor financiare, este deocamdată la stadiul de grup online: Patrimoniul Educativ. Chiar și așa am continuat cu un proiect interesant dedicat Patrimoniului Imaterial – Mărțișorul care a adunat resurse online (fotografii, prezentări, afișe, expoziții) din multe licee, școli și grădinițe din București, Constanța, Câmpulung, Brăila și două colaboratoare de nivel academic și muzeal din Republica Moldova și Bulgaria.
Ne-am propus ca în toamna lui 2018 să reflectăm din nou Zilele Europene ale patrimoniului printr-un atelier World Heritage in young hearts – lucrul cu instrumente și resurse oferite de UNESCO în domeniul promovării și salvgardării patrimoniului mondial și a celui național și printr-un concurs online Concurs Național pentru elevii de liceu: Selfie Heritageyou, Călătorie culturală în orașul tău – în căutarea obiectivelor de patrimoniu material. Între timp comunitatea Patrimoniul Educativ a crescut la 80 deprofesori. Dacă măcar jumătate dintre acești colegi împreună cu elevii lor, mici sau mari, se vor implica activ atunci eu personal mă pot declara un om fericit. Sperăm ca anul viitor să găsim suficiente resurse încât să înființăm o asociație cu statut juridic și să colaborăm și mai serios cu toți prietenii și partenerii noștri. Ce ne dorim noi toți și în mod deosebit inițiatorii proiectelor este să acoperim o lipsă aproape totală de preocupare a instituțiilor publice pentru modul în care se reflectă în lumea reala, a școlilor, a grădinițelor, a liceelor din țară problematica patrimoniului.
La nivel național avem foarte multe inițiative, de la legi la instituții, de la cărți la resurse digitale despre tot ce presupune indexarea, conservarea, restaurarea patrimoniului material și imaterial. Ce nu avem este esențial: cum le transmitem către tânăra generație, cum le promovăm în rândul copiiilor și implicit al părinților. În al doilea rând cum facem ca o comunitate extrem de importantă, cea a profesorilor din România, mulți dintre ei, mai ales în tara, mai puțin în capitală, să lucreze cu elevii lor aceste resurse. Personal îmi doresc și realizarea unui curs opțional care să fie consacrat ideii de risc în patrimoniu, salvarea şi protejarea patrimoniului, promovarea în rândul cadrelor didactice a Listei patrimoniului mondial, a Listei patrimoniului românesc precum şi a multitudinii de instrumente elaborate de UNESCO pentru profesori. Elevii noștri sunt viitorii cetățeni ai acestei țări și ai lumii și au datoria de a consolida ceea ce s-a realizat până acum prin inițiațivele World Heritage.
Sunt autoritățile abilitate suficient de implicate în salvgardarea fondului patrimonial național?
Chestiunea este delicată fiindcă, dacă întrebați diriguitorii instituțiilor guvernamentale, ei vor spune că da, au făcut tot ce este necesar. Și așa cum spuneam mai sus, nu de resurse, legi și instituții ducem lipsă. Dacă întrebați însă muzeografii, profesorii, conservatorii, artiștii, reprezentații asociațiilor, răspunsul va fi diferit, cred și eu că la capitolul implementare practică, susținere logistică și financiară mai sunt multe de făcut. Există AFCN-ul și câteva inițiative ale Ministerului, există desigur și oameni care se implică dar vă spun din experiența personală, fie sunt copleșiți de o birocrație stufoasă, fie sunt sufocați de un secretariat ineficient, fie nu se ajunge ușor la aceste surse, concluzia este că undeva pe drum multe se pierd. Am un exemplu clar: i-am contactat pe Facebook pe cei de la European Heritage Days, nu știau nimic de noi, le-am trimis câteva materiale și fotografii. În 5 zile eram contactată de o reprezentantă a lor cu care de atunci suntem în continuu dialog și susținere, măcar la nivel de mediatizare și coordonare.
La noi acasă am avut șansa de a cunoaște oameni minunați la Comisia Națională pentru UNESCO care ne-au ajutat cu tot ce a fost nevoie, dar e vorba de o cunoștință personală care s-a materializat ulterior în una profesională. Concluzia mea și a colegilor mei este că da, trebuie să ne implicăm și să muncim noi profesorii, dar dincolo de inițiativa personală e cale lungă până la o susținere instituțională. Din păcate!
Discutăm despre anumite linii de ruptură atunci când analizăm comparat protecția patrimoniului din România și din afara granițelor?
Pot spune că în Europa e clar o preocupare pentru valoarea patrimoniului național și mondial. Dar să nu ne lăsăm păcăliți, multe inițiative sunt copleșite de instinctul comercial, de un turism haotic și deseori axat doar pe exploatarea financiară. Mi s-a părut că tot zonele cu mai puțini turiști concretizează mai bine ideea de protecție a patrimoniului. Trăim în paradigma enunțată de Francoise Choay în Patrimoniul la răscruce: supralicitarea turistică a patrimoniului. Da, sunt mai interesați de ceea ce înseamnă conexiunea cu publicul tânăr, promovează și susțin financiar și logistic tot ce ține de patrimoniul educativ, au mult mai multe contacte, inițiative de facilitare a tinerilor, a elevilor la resursele și obiectivele patrimoniului național, în principiu sunt interesați direct de orice inițiativă ce vine dinspre mediul educațional. La noi în țară, nu vreau să reiau ce am spus mai sus, dar trebuie să accentuez: fie ele cât de multe idei interesante, ele pot oricând muri pe drumul către susținerea lor instituțională!
Este necesară o înăsprire a legislației sub incidența căreia intră patrimoniul?
În principiu legislația prevede multe obligații și sancțiuni. Dar depinde de primarii și comunitatea locală și de fiecare individ să se intereseze. Vă dau un exemplu: orașul Brașov mă impresionează de câte ori îl vizitez, se vede interesul tuturor pentru salvgardarea patrimoniului cultural local, am văzut case de patrimoniu la care proprietarul s-a străduit să păstreze datele arhitecturale și istoria sa fără să își pună în pericol existența sa în acea casa. Am văzut un muzeu, Casa Mureșenilor, restaurat și redat circuitului, extrem de bine îngrijit și cu o mulțime de activități educative. Și un contraexemplu: Constanța. Am fost într-o vizită cu elevii mei, liceeni bine informați, cultivați; dezamăgirea le era vizibila. Chiar și ceea ce s-a mai făcut este de un kitch evident iar orașul se descompune pe zi ce trece, se „balcanizează” sub influența cohortelor de turiști și a mulțimii de hoți de buzunare și cetățeni care se adună la furat. Casele vechi decad, muzeele sunt prăfuite și personalul plictisit. Singurul loc care ne-a plăcut a fost Acvariumul. Prin urmare da, ar fi necesară o înăsprire a legilor dar și oameni care să o aplice; mă gândeam că o inițiativă cetățenească în care tinerii și voluntarii ONG-urilor să aibă un cuvânt de spus în consiliile locale, să ajute poliția locală și primăria ar fi de dorit. Dar revin, tinerii nu se implică dacă nu știu despre ce este vorba, dacă adulții nu-i sfătuiesc și nu-i coordonează. Și iată unul dintre scopurile unei inițiative precum Patrimoniul Educativ.
Este stabilirea unui fond național pentru restaurarea patrimoniului o măsură capabilă să prevină degradarea monumentelor istorice, bineînțeles complementară unei legislații solide?
Da, cred că la noi funcționează și metoda obligativității. Un fond național la care să fim cumva obligați, fie și doar atunci când suntem turiști într-o zonă, ar fi necesar. Dacă fiecare turist ar contribui cu o taxă minimă dar necesară la un buget național separat destinat salvării monumentelor și patrimoniului natural poate s-ar mai schimba lucruri. Dar și aici intervine voința primăriilor, a autorităților de a investi apoi eficient aceste fonduri.
Putem considera derapajele de tip renovare în loc de restaurare ca fiind o dovadă irefutabilă a lipsei unei educații naționale în spiritul respectării patrimoniului?
Categoric, am subliniat mai sus. Dacă fiecare curricula școlară preuniversitară ar cuprinde măcar un curs opțional în care copiii să învețe noțiuni concrete și prin exemple clare de restaurare versus renovare, de conservare versus distrugere, poate că în decurs de o generație lucrurile s-ar schimba. La nivel universitar aș recomanda fiecărei universități să-și propună măcar programe de voluntariat pentru studenții lor în acest domeniu. Așa cum spun experții UNESCO, la o deplină conștientizare a protecției patrimoniului se ajunge în timp, dar eforturile ar trebui să fie constante, pe fiecare nivel și generație.