Sari la conținut

CATEGORII ALE POPULARULUI MUZICAL
ÎN REPUBLICA MOLDOVA (ABORDARE PRELIMINARĂ)

VASILE CHISELIŢĂ

THE CATHEGORIES OF MUSIC’S POPULAR IN THE REPUBLIC OF MOLDOVA
(A PRELIMINARY APPROACH)

Summary: The study attempt to argue the necessity for actualisation of the romantic concepts as Popular Music and Folklore. Metaphoric uses and semantic corruption of basic terms in mass media from Republic of Moldova create the confusions and additional difficulties in scientific research process of contemporary popular music. The discourse is founded on four main concepts in western ethnomusicology: 1) Traditional Music, with the roots in peasant, oral, rural culture, 2) Folk Music, with the roots in urban folk revivalism, 3) Neo-traditional Music, with the roots in urbanized theatrical, orchestral stage representations, 4) Modern Popular Music, with the roots in the Western Pop Culture and World Music. These categories is treated as parts of syncretic system of the popular music in local contemporary culture. They reflect the special relations between the modern society and the folklore heritage, generated by the new hegemonic context of the popular culture in the globalization era.
Keywords: folk, traditional, neo-traditional, popular music, modern society, urbanization, Republic of Moldova, Bessarabia.

Argument
A fost suficient să treacă nu mai mult de două-trei decenii, situate la limita dintre secolele XX şi XXI, ca să înţelegem, cu o evidentă întârziere faţă de savanţii din Occident, că vechile concepte despre muzica numită „populară” (de regulă, asociată cu sensul romantic al epitetelor „folclorică”, „orală”, „tradiţională”, „ţărănească”, „din popor”, „a poporului”), aflată încă în instrumentarul noțional al etnomuzicologilor din estul Europei, nu mai sunt operative şi relevante în contextul sociocultural actual – unul substanţial schimbat, marcat de procesele de modernizare, globalizare economică, culturală şi tehnologică, care s-au înregistrat după căderea cortinei de fier în anii 1989–¬1990, și care despărţea, abuziv şi totalitar, două lumi: Estul de Vestul bătrânului continent.
Ne-am dumerit dintr-odată, că nu ştim, cu destulă claritate, care este adevăratul obiect de studiu al etnomuzicologiei; ce reprezintă muzica tradiţională de astăzi în raport cu cea de ieri; ce autenticitate şi ce identitate culturală simbolizează ea; cum se integrează această muzică de sorginte orală în structurile mereu dinamice şi fluide ale societăţii moderne; care-i sunt resorturile sociale şi formele actuale de manifestare în arealul estic al românităţii culturale, în special, în Republica Moldova/ Basarabia şi în nordul Bucovinei (astăzi – regiunea Cernăuţi, Ucraina).
În prezentul demers, încercăm să evidențiem și să punem în valoare unele diferenţe semnificative de nuanţă şi de sens, care se instituie între noţiunile „muzică populară” şi „muzică tradiţională” în contextul modernității culturale. Paradoxal apare faptul, că deşi ambele noţiuni par a trimite la aceeași muzică „a poporului” sau la muzica „din popor”, ele nu sunt, totuşi, identice în conţinutul euristic. Fiecare din sintagmele enunțate se referă la cultura muzicală a diferitor segmente sociale ale poporului.

Întrucât ambele noţiuni trimit la cultura sau arta provenită „din” și larg agreată „de” popor, ele au fost tratate deseori – mai ales, la nivelul popularizării și mediatizării artelor populare – ca şi sinonime, ceea ce a şi creat serioase probleme de identificare și de circumscriere a câmpului de cercetare, cunoaștere și expertizare a practicilor de creație, producție și performanță în domeniu. Astfel, se cunoaşte, că romanticii din perioada formării statelor naţionale europene asociau noţiunea „popor” exclusiv sau prioritar cu clasa ţărănimii, adică cu trăitorii de la sate. Ideologii de stânga, socialiştii şi marxiştii, restrângeau sensul noţiunii „popor” doar la clasa muncitoare, proletariatul de la oraşe, în timp ce liberalii preferau să extindă cadrul semantic al termenului la cultura comună tuturor claselor sociale. Aplicarea unor paradigme ideologice diferite în abordarea culturii populare a favorizat, mai cu seamă în a doua jumătate a secolului al XX-lea, apariția unor viziuni contradictorii privind modul de delimitare, organizare și cercetare a obiectului de studiu al etnomuzicologilor.
În cele ce urmează, dorim să fundamentăm necesitatea abordării complexe şi holistice a ideii de sincretism al culturii populare contemporane, ceea ce ar permite cercetătorilor etnomuzicologi și experților în domeniul patrimoniului cultural imaterial să identifice și să delimiteze, în scopuri metodologice, patru categorii sau nivele ale „popularului muzical”. Diferențierea acestora rezultă, cel puțin, din analiza contextului sociocultural actual din Republica Moldova. Nu se exclude însă extensia obiectivă a categoriilor abordate ale popularului muzical și în România, dar și în alte țări din sud-estul Europei, date fiind procesele dinamice comune, legate de urbanizare, stratificarea socială şi culturală din epoca modernă.

Popular vs. tradițional

În etnomuzicologia occidentală, delimitarea tot mai clară a noţiunilor de „muzică populară” şi „muzică tradiţională” se manifestă încă din deceniul opt al secolului al XX-lea. Astfel, când vorbesc de muzica populară sau „pop music”, antropologii şi etnomuzicologii din Vest se referă, de fapt, la cultura populară a întregii societăţi. Muzica populară este tratată de ei ca fiind expresia culturii comune a societăţii moderne. În opinia lui John Blacking, spre exemplu, această muzică îşi procură apelativul de „populară” tocmai prin faptul, că este „cea mai apreciată de majoritatea poporului” (trad. n.). Muzica populară (pop music) este astfel o muzică a tuturor. Ea reprezintă „muzica comunicării” dintre toţi membrii unei societăţi, privite în ansamblul ei.
Spre deosebire de aceasta, noţiunea de „muzică tradiţională” (de regulă, asimilată semantic, până spre sfârşitul anilor 1970, cu domeniul folk music, cu muzica poporului din clasele urbane inferioare, utilizată – în opinia etnomuzicologului Lothaire Marbu, – inclusiv „cu sens parcimonios şi dezavantajos în etnomuzicologie” (trad. n.), a fost redusă strict la cultura orală ţărănească, la tradiţiile şi practicile muzicale ale micilor comunităţi rurale. În contextul societăţilor moderne urbanizate, muzica tradiţională constituie însă doar un segment al muzicilor populare. Ea se distinge prin stilul său ancestral, prin amprenta istorică, locală, etnică, regională, orală şi comunitară. Convenţia UNESCO (2003, art. 2.1), recunoaşte muzica tradiţională ca fiind parte importantă a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii.

Între muzica tradiţională, ca exponentă a culturii micilor comunităţi rurale, şi muzica populară, ca exponentă a culturii marilor societăţi naţionale, există relaţii strânse şi indisolubile ca dintre parte şi întreg. În opinia muzicologului norvegian Telef Kvifte, câmpul semantic al utilizării determinativului folk este pluridimensional. În contextul cultural al modernităţii, el procură diverse semnificaţii. Astfel, asociat muzicii tradiţionale, folk construieşte astăzi era romantică naţională, referindu-se, de regulă, la ţărani, la trăitorii izolaţi în natură, pe când acelaşi folk, asociat muzicii populare contemporane, reprezintă – în opinia autorului citat – „un construct al societăţii urbane”.

Această realitate ontologică ne sugerează ideea că, în contextul societăţii contemporane, muzica tradiţională trebuie privită atât ca aspect distinct, cât şi ca element specific în cadrul larg al culturii populare. Ea nu poate fi studiată şi nici înţeleasă pe deplin în afara sistemului sincretic al muzicii populare globale din societatea actuală.
Muzicile populare din Republica Moldova şi din nordul Bucovinei traversează un proces de profunde schimbări, mutaţii şi reconfigurări, dictate de noile condiţii socioculturale din perioada tranziţiei post-sovietice de după 1990. Este perioada, în care s-a produs o fractură profundă în viaţa culturală, caracterizată prin repoziţionarea actorilor sociali, restructurarea rețelelor culturale şi transformarea vechilor paradigme culturale. „Noii muzicieni-lăutari” pun mare preţ pe asimilarea ingenioasă a inovaţiilor tehnologice. A fi un bun muzicant înseamnă astăzi, mai mult ca oricând, „a stăpâni eclectismul, competenţa tehnică şi experienţa” (trad. n.).
Încă pe la începutul anilor ’90, muzicologul Gruia Stoia semnala faptul, că sferele noţiunilor „tradiţional”, „popular” şi „folcloric” au ajuns să se întrepătrundă puternic, fără a fi însă identice în conţinut. Discrepanţa dintre sensul atribuit acestor termeni şi starea de fapt a culturii populare devine tot mai evidentă astăzi . Noua muzică populară reprezintă, prin forţa lucrurilor, oglinda tuturor demersurilor globalizante ale societăţii actuale. Pentru a fi înţeleasă, e necesară, deci, o nouă abordare epistemologică.

Categorii ale popularului muzical în Republica Moldova

Astfel, în condiţiile socioculturale actuale, trebuie să distingem patru categorii (sau genuri, tipuri, domenii, direcţii stilistice) principale de manifestare ale popularului muzical: 1) muzica tradiţională, 2) muzica folclorică, 3) muzica neo-tradiţională şi, 4) muzica populară modernă. Aceste categorii sunt în strânsă relaţie şi nu pot fi disociate decât la nivel analitic. În domeniul public, ele interacţionează pe multiple planuri, se influenţează şi se induc reciproc. De aceea, ele nu pot fi înţelese şi nici studiate separat. Fiecare categorie reprezintă un anumit pattern (model) social, un comportament de grup şi un stil distinct de muzică, axat pe norme estetice, genuri şi forme de creaţie specifice, pe modalităţi proprii de producere, transmisie şi circulaţie, agreate şi promovate în anumite segmente ale societăţii, mai restrânse sau mai largi, fiind recunoscute, totodată, ca valori ale culturii imateriale, investite cu funcţii sociale şi psihologice coercitive, unificatoare şi educative, cu rol de mediator şi liant social, în calitate de obiect de schimb şi consum social. Categoriile muzicale enunţate reflectă un anumit tip de stratificare socială a culturii populare contemporane, un barometru al diferenţierii sociale, capabile să producă elemente de particularitate pentru diverse grupuri sociale. Le vom schiţa pe scurt, fără a intra în detalii.

1. Muzica tradiţională – un termen mai nou, acreditat în muzicologie pe la mijlocul anilor ’70 ai secolului al XX-lea, care vine să se substituie termenului mai vechi de muzică folclorică sau populară, inclusiv calificativelor folosite de antropologia clturală (muzică exotică, primitivă, tribală, analfabetă) – reprezintă muzica orală vernaculară, o muzică interpretată în interiorul comunităţilor rurale, axată pe tradiţie, adică pe transmisia orală din generaţie în generaţie, în baza practicării, co-participării, învăţării, asimilării în procesul comunicării vii. Pentru a interpreta şi perpetua muzica, genurile, stilurile și repertoriile specifice regionale, performerii fac apel la memorie, la bagajul muzical, la capacităţile tehnice proprii şi la abilităţile improvizatorice. În virtutea circulaţiei orale, creaţiile muzicii tradiţionale se fac şi se refac continuu, în funcţie de context şi circumstanţe, fiind promovate ca produse anonime, colective, spontane, improvizatorice, variaţionale, puternic integrate obiceiurilor şi tradiţiilor culturale locale, etnice sau comunitare. Muzica tradiţională constituie astăzi un domeniu destul de redus de funcţionare în societate. Ea cuprinde formele vechi de manifestare instrumentală, vocală şi vocal-instrumentală, genurile specifice, precum muzica de dans, muzica păstorească, muzica festivă şi rituală de nuntă, repertoriul calendaristic de Crăciun şi Anul Nou, muzica de înmormântare, cântecele de joc ale copiilor, cântecele de leagăn, cântecele lirice non-rituale, doinele, baladele, cântecele epice etc. Muzica tradiţională constituie un element important al patrimoniului cultural imaterial, parte a istoriei şi memoriei culturale locale și naţionale. Astăzi, în epoca globalizării, odată cu destrămarea comunităţilor rurale tradiţionale, în calitate de focar şi generator social, muzica tradițională a intrat într-un proces accentuat de desuetudine şi recul, din care cauză necesită protecţie şi documentare de urgență, aşa cum prevede Convenţia UNESCO (Paris, 2003).

2. Muzica folclorică (sau – mai bine zis – „folcloristică”) reprezintă domeniul activităţii de restaurare, resuscitare, revitalizare şi valorificare a elementelor de muzică tradiţională (ţărănească) veche într-un context sociocultural nou, urbanizat, diferit de cel nativ, şi anume: scena, festivalul, concursul, concertul, serbarea populară, turneul artistic, radioul, televiziunea, mass media, educaţia, industria discografică, turismul, viaţa culturală urbană etc. Promotorii acestei categorii de muzică sunt ansamblurile (etno)folclorice profesioniste sau amatoricești, apărute la oraş, prin anii ’70, drept ecou întârziat al mişcării folk revival (revitalizare folclorică) din Occident (1950–1960), dar şi ca simbol al noii unde folclorice și romantice arta și literatura sovietică, care luase avânt, sub controlului politic al regimului totalitar, pe la mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut, în contextul tendinţei de emancipare şi afirmare naţională, sub imboldul perioadei dezgheţului ideologic hruşciovist. Agenţii principali ai mişcării de revitalizare sunt folcloriştii practicieni, cântăreţii amatori sau profesionişti, în general, intelectualii, tineretul studios, cărturarii din orașe, oameni – în majoritate – proveniţi de la sat, dar instruiţi la oraş, al căror scop este să redescopere, să etaleze şi să popularizeze în mediul marelui public urban şi al turiştilor străini autenticitatea, valoarea estetică, istorică, naţională și identitară a vechii creaţii ţărăneşti, deja apuse sau date uitării în multe regiuni. În arena scenei urbane, militanţii acestui curent estetic tind să reînvie o realitate culturală rurală revolută, pre-industrială, cvasi muzeală, pe care o consideră a fi antică, patriarhală, medievală sau, cel puțin, izvorând din cultura țărănească, specifică secolului al XIX-lea și începutului celui de-al XX-lea.
Folcloriştii pun accentul de bază pe imaginile, simbolurile și obiectele culturale din trecut, în special, pe bogăția costumelor populare, instrumentelor muzicale vechi, pe diversitatea stilistică a repertoriilor muzicale, coregrafice şi teatrale regionale, pe maniera specifică de intonare dialectală a cântecelor. Exigenţele prezentării în foruri publice a materialului folcloric conduc uneori la devieri inevitabile de la normele tradiţiei orale (ruperea folclorului din contextul nativ, selecţia arbitrară a repertoriului, intervenția folcloristului în texte, scenarizarea, dramatizarea, scenarizarea, teatralizarea, intonarea exagerată, condensarea cadrului cronotopic al creaţiilor), iar alteori – la inventarea, mistificarea, prezentarea fragmentară şi trunchiată a tradiţiilor, a practicilor şi repertoriilor muzicale din trecut. La afirmarea demersului folcloristic în muzica populară a contribuit şi reţeaua de instituții oficiale specializate, precum muzeele, noile ateliere de instrumente muzicale şi costume populare, inclusiv catedrele universitare, secțiile de etnologie, de muzică şi canto popular, deschise, în perioada anilor ‘60-80’, în cadrul unor instituţii de învăţământ din RSS Moldovenească şi din alte republici ale fostei URSS. În diferitele perioade ale mişcării folcloristice, melodiile tradiţionale au fost oarecum redescoperite, re-imaginate şi reinterpretate într-un mod particular, deseori artiștii folosind tehnologiile, instrumentele şi stilurile specifice noilor generaţii.
Demersul folcloristic se axează pe conceptul de ruralitate ca element principal al discursului, exploatând de regulă o viziune idilică, mistică și estetizantă a trecutului. Ruralitatea abordată de folclorism este însă una naivă, mai mult închipuită decât reală. Metoda folcloristică valorifică diversele viziuni despre ruralitate în arta populară, de la cele pastorale, paseiste, patriarhale şi ţărăneşti, până la cele mai radicale, cu tentă modernă, cu accente ironice şi patos umoristic. Reprezentativ pentru direcţia folcloristică în muzica populară din Republica Moldova este ansamblul etnofolcloric „Tălăncuţa” din Chişinău, fondat în 1983 şi condus de folcloristul Andrei Tamazlâcaru. De-a lungul a peste 30 de ani, acest ansamblu a creat o veritabilă şcoală folcloristică, devenind o puternică sursă de inspiraţie şi de imitaţie pentru zeci de colective de profil („Plăieşii”, „Opincuţa” din Chişinău, „Ţărăncuţa” din Durleşti şi multe altele similare).

3. Muzica neo-tradiţională – un termen propus de cercetătoarea americană Donna Buchanan în 1995 , preluat, probabil, de la etnomuzicologul austriac Gerhard Kubik, care-l introdusese în circuitul științific prin anul 1974 – desemnează o nouă categorie de muzici populare, promovate de orchestrele populare, ansamblurile de muzică şi dans popular, profesioniste sau amatoriceşti, de regulă, sponsorizate, controlate şi patronate de stat. Cu rădăcini în perioada interbelică, acestea s-au dezvoltat puternic în perioada sovietică postbelică şi continuă să fie prolifice până în prezent. Orchestrele populare reprezintă un simbol al profesionalizării, standardizării şi instituţionalizării naţionale a formelor şi stilurilor de muzică tradiţională în contextul hegemoniei culturale şi controlului guvernării politice. Muzica neo-tradiţională, produsă de orchestrele populare, tinde să se impună drept etalon al modernizării moştenirii culturale orale în sensul alinierii acesteia la modelele şi practicile profesionalismului muzical occidental. Infrastructura socială, principiile de creaţie şi de diseminare a acestei muzici se axează pe: standardizarea rolurilor, funcțiilor şi competenţelor în cadrul orchestrei populare; standardizarea sistemelor sonore ale vechilor instrumente populare (cobză, fluier, ţambal, nai); interpretarea în grup; gruparea instrumentelor în compartimente sau partiții, după modelul orchestrelor simfonice; cooptarea (în locul lăutarilor) a muzicienilor şcoliţi în instituții de învățământ special; diferenţierea rolurilor de dirijor (conducător), solist vocal, solist instrumentist și muzician orchestrant; fixarea materialului muzical sub formă de ştimă și partitură; crearea de lucrări muzicale în calitate de compoziţii, prelucrări, aranjamente sau armonizări; afilierea instituţională a ansamblurilor şi orchestrelor populare la filarmonici, studiouri radio şi TV, case de cultură, universităţi și alte instituții publice. Standardizarea stilurilor, mijloacelor de expresie, formelor de organizare şi de interpretare în orchestră a favorizat abordarea simfonică a surselor de muzică tradiţională. Forma scrisă a materialului, partitura muzicală a redus puternic sau a eliminat cvasi total caracterul spontan, improvizatoric, variaţional, specific interpretării orale, lăutăreşti. În schimb, de o evoluţie fulminantă s-au bucurat genurile concertistice, de mare virtuozitate şi înaltă performanţă artistică, precum suita, potpuriul, fantezia, tabloul muzical, piesele orchestrale de concert în stil de horă sau sârbă, cântecele şi melodiile „în stil popular” sau „pe motive populare”, toate scrise de autori, fenomen remarcat în muzicologia sârbească prin noţiunea de „muzică populară recent compusă” (novokomponovana narodna muzica). Muzica neo-tradițională constituie un important factor de patrimonializare a moștenirii culturale din trecut. Reprezentative pentru direcţia neo-tradiţională în muzica populară contemporană din Republica Moldova sunt renumitele orchestre şi ansambluri profesioniste (unele cu atatut „național” și „academic”) de cântec, muzică şi dans popular, printre care „Folclor”, „Lăutarii”, „Fluieraş”, „Joc”, „Mugurel”, „Plai moldovenesc” și altele. Muzica neo-tradițională ocupă o nișă destul de importantă pe piața culturală a modernității locale.

4. Muzica populară modernă reprezintă domeniul re-contextualizării şi valorificării surselor de muzică tradiţională locală în albia culturii populare globale, constituind un sub-gen al categoriei de muzică comercială occidentală World Music (muzica lumii). Ne mai găsindu-şi un răspuns adecvat momentului de schimbări radicale în viaţa socioculturală, politică şi economică actuală, muzica tradiţională din Republica Moldova este nevoită să accepte noile forme de modernizare tehnologică, de incorporare și copertare electronică şi digitală, în baza noilor stiluri ale culturii populare occidentale, survenite pe valul deschiderii şi globalizării de după 1990. Noua muzică populară pune accentul pe utilizarea instrumentelor electronice, precum sintetizatorul, calculatorul, mijloacele multimedia, datorită cărora se produc schimbări substanţiale la nivelul calităţii sonice a materialului: culoare, intensitate, timbru şi ritm. Sunetul muzical nu e pur şi simplu emis de instrumente sau de vocea umană, ca în trecut, ci e de-construit, re-modelat și „pus pe fire”, cum s-ar spune, fiind difuzat puternic de diverse maşinării, regizat şi re-intonat după parametrii noilor tehnologii electroacustice. Astfel, adoptând noile schimbări în infrastructura interpretării, genurile vechii muzici locale de dans (horă, bătută, brâu, sârbă), cântecele şi melodiile de nuntă, de petrecere, de dragoste etc. capătă o nouă viaţă pe scena lumii moderne, fiind preluate şi vehiculate de numeroase formaţii artistice ce valorifică stilurile de fuziune culturală, aflate în topul muzicilor „world”: ethno-pop, ethno-jazz, ethno-folk, ethno-rock, pop-folk, balkan-ethno ş. a.

Muzica populară modernă exprimă tendința de sinteza dintre formele muzicii vechi tradiţionale, gândirea muzicală occidentală şi noile tehnologii electroacustice. Această categorie culturală leagă muzica locală, încetată a mai fi parohială şi imuabilă, de o alteritate globală, mult mai profitabilă în termeni economici. Creaţiile muzicii tradiţionale locale sunt selectate, revizuite, prelucrate, reinterpretate, resetate și copertate tehnologic, fiind prezentate pe marile scene ale lumii şi comercializate de giganţii industriilor culturale. Se impune astfel o nouă formă de negoţ cu mărfuri etnografice la răspântia secolelor XX-XXI. Susţinerea practicilor artistice locale în declin, fixată drept obiectiv al politicilor culturale guvernamentale şi al recomandărilor emise de forurile UNESCO, se transformă facil în comercializarea alterităţii culturale hibride, prin factorii mediatici moderni: festivalurile, concursurile internaţionale, posturile de radio şi TV, producţia discografică şi comerţul cu muzici de metisaj pan-balcanic, pan-european şi global. În acest context, muzica populară modernă din Republica Moldova tinde să se integreze în sistemul circuitului transnațional, prin care marile companii transnaţionale prelevează şi transferă plusvaloarea produsului cultural de la o zonă, mediu social, ţară sau grup social la altul. Autenticitatea creaţiilor populare, adesea clamată şi invocată de promotori, devine un simplu element al strategiei de marketing, prin care se mobilizează interesul marelui public consumator de pretutindeni. Dominaţia etnocentrismului în cultura populară de altădată se transformă astăzi în dominaţia principiului World Music, care glorifică mecanismul social al hibridizării, metisajului cultural şi al schimbului economic la nivel global. Reprezentative pentru direcţia modernistă în muzica populară din Republica Moldova sunt, spre exemplu, formaţiile „Trigon”, „Zdob şi zdub”, „Ackord” şi altele asemenea.
Fenomenul muzicilor populare moderne din Republica Moldova se înscrie astfel într-un trend cultural mai larg din regiunea Europei de Est şi de Sud-Est, exprimat în stilurile čalga la bulgari, rebetiko şi laïká sau laïko-pop la greci, turbo-folk la sârbi, nota la maghiari ş.a. El merită atenţia sporită şi studiul serios din partea muzicologilor, aşa cum o demonstrează şi ramura specială a muzicologiei populare, fundamentată în paginile revistei internaţionale electronice „Popular Musicology Online” (PMO). Muzica populară modernă ocupă un spațiu privilegiat și extrem de important pe piețele culturale locale și naționale.

În loc de concluzie, la finalul succintei noastre expuneri, putem afirma, că atât timp, cât termenii mediatici, folosiţi în spaţiul public din Republica Moldova, vor suferi de un vid cultural, de anacronism şi ambiguitate semantică şi nu vor avea o fundamentare ştiinţifică, se va perpetua la nesfârşit un climat nesănătos în abordarea, promovarea și valorizarea creației, producţiei şi diseminării muzicii populare în societatea contemporană.
Din atare motive, etnomuzicologilor de astăzi li se cere să se centreze pe studierea tradiţiilor culturale în starea lor actuală. Să cerceteze, să dezvăluie și să fundamenteze varietatea categoriilor, formelor, tendințelor, curentelor şi direcţiilor de evoluţie ale muzicii populare contemporane. Li se cere să identifice relaţia practicilor culturale cu sursele trecutului şi cu realităţile sociale ale prezentului.
Etnomuzicologiei i se cere să ofere un cadru conceptual şi terminologic adecvat momentului istoric al tranziţiei. Să elucideze mecanismul, prin care elementele de cultură ale Altora sunt adoptate, asimilate şi transformate în bun cultural propriu. Etnomuzicologilor li se cere, în plus, să propună recomandări pentru politicile culturale, de care să țină cont factorii decizionali și executivi.

Note:

[1] John Blacking, Making artistic popular music: The Goal of True Folk, în „Popular Music, Vol.1, Folk or Popular? Distinctions, Influences, Continuities”, Cambridge University Press, (1981), p. 13.

[2] Lothaire Marbu, Propos préliminaires à une archéologie de la notion de „musique traditionnelle”. în

«ethnographiques.org», No. 12 – février 2007. Disponibil pe internet:  www.ethnographiques.org/2007/Mabru.html (accesat : 08.11.2014).

[3] Tellef Kvifte, Hunting for the Gold at the end of the Rainbow: Identity and Global Romanticism, în „Popular Musicology Online, issue 4”. Disponibil pe internet: www.popular-musicology-online.com/issues/04/kvifte.html (accesat: 15.01.2015)

[4] Marc Perrenoud, La figure du musicos. Musiques populaires contemporaines et pratique de masse, în «Ethnologie française», 2003/2, Tome XXXVII, p. 683-688. Disponibil pe internet: https://www.cairn.info/journal-ethnologie-francaise-2003-4-page-683.htm#  (accesat: 15.03.2015)

[5] Gruia Stoia, O chestiune de terminologie: folclor şi muzică tradiţională, în: Centenar Constantin Brăiloiu. Îngrijitori de ediţie Vasile Tomescu şi Michaela Roşu, Bucureşti, Editura muzicală, 1994, p. 211-213.

[6] Donna Buchanan, Metaphors of  Power, Metaphors of  Truth: The Politics of  Music Professionalism in Bulgarian Folk Orchestras, în: „Ethnomusicology, Journal of The Society for Musicology”, Vol.39, No.3, 1995, p. 381-416.

[7] THE KACHAMBA BROTHERS’ BAND: a study of neo-traditional music in Malawi by Gerhard Kubik, University of Zambia, Institute for African Studies, Zambian Papers No. 9, P.O. Box 900, Lusaka, Zambia, 1974, p. 75. Related disc (same title): A.E.L. Series Phonographica No. 1, Institute of Ethnology, University of Vienna, Universitiitsstrasse 7, A-1010 Vienna, Austria;  Gerhard Kubik, Neo-traditional popular music in East Africa since 1945, în „Popular music”, Volume 8 (1), January 1981, p.83-104.