INTERFERENȚE: ÎNȚELEPCIUNEA POPULARĂ ȘI EDUCAȚIA ECOLOGICĂ

ANDREI PROHIN

INTERTWINEMENTS: FOLK WISDOM AND ECOLOGICAL EDUCATION

 

            Cultura tradițională se prezintă, în ansamblu, ca un tezaur de înțelepciune practică, reunind cunoștințe, procedee tehnice, norme sociale, valori estetice și morale, etc., verificate și perfecționate pe parcursul generațiilor. O bună parte din creațiile folclorice – proverbe, ghicitori, basme, snoave etc. – constituie opera unor oameni cu o mare capacitate de observație, analiză și sinteză, care au formulat adevăruri ce dăinuie în timp. Înțelepciunea populară e un veritabil îndrumar de viață, cu soluții oferite pentru diverse provocări pe care le întâmpină individul și comunitatea. Deseori, trebuie mai întâi să ne confruntăm noi înșine cu dificultăți similare, pentru a conștientiza valoarea multor norme cristalizate în creațiile populare. Experiența societății tradiționale merită a fi studiată inclusiv pentru a găsi răspunsuri la multiple probleme contemporane.

            Convenția pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial al umanității oferă oportunitatea de a pune în valoare și a transmite viitoarelor generații experiența comunităților de pe Terra, acumulată „in response to their environment, their interaction with nature and their history [drept răspuns la mediul lor, interacțiunea lor cu natura și istoria lor]” (art 2.1)[1]. Lecturând Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității, aflăm mai multe exemple de cunoștințe și procedee de adaptare a omului la mediul natural: „Transhumanța – deplasarea sezonieră a vitelor de-a lungul itinerariilor migratoare în spațiul mediteraneean și în Alpi” (înscrisă de Austria, Grecia și Italia în 2019), „Gestionarea riscurilor de avalanșe” (Austria și Elveția, 2018), „Arta construcției zidurilor din piatră fără liant” (Croația, Cipru, Franța, Grecia, Italia, Slovenia, Spania, Elveția, 2018), „Practica agricolă tradițională de cultivare a ‘vite ad alberello’ (tufe de viță-de-vie) a comunității din Pantelleria” (Italia, 2014) ș.a. Vom încerca să argumentăm, în continuare, că tradiția populară românească, de asemenea, cuprinde sugestii valoroase pentru o coexistență armonioasă între om și natură, precum și pentru o veritabilă educație ecologică.

            Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău, prin titulatura și profilul său, reunește două domenii care, de regulă, constituie obiectul unor discipline autonome – cultura tradițională și lumea naturii. Expoziția permanentă a Muzeului – Natura. Omul. Cultura (inaugurată în 1994) – își propune să reflecte evoluția relației om-natură, cu începere din Preistorie până în secolul XX, preponderent în baza mărturiilor materiale din spațiul pruto-nistrean. În viziunea autorilor expoziției, relația menționată a parcurs, de-a lungul mileniilor, calea „de la sacralizarea forțelor naturii până la dominarea și exploatarea lor nemiloasă de către om”[2]. Cele 18 săli ale muzeului includ următoarele compartimente tematice: relieful și natura Moldovei din stânga Prutului (sălile 2-4), evoluția geologică și paleontologică a Pământului (sălile 6-10), culturile arheologice reprezentative de pe teritoriul menționat (sala 11), repere ale istoriei medievale (sala 12), principalele expresii ale culturii tradiționale, alături de mărturii ale vieții urbane din Basarabia (sălile 13-16), cauzele degradării mediului ambiant și ale valorilor naționale (sala 17), modalitățile de conservare a patrimoniului național, de revigorare a creației și obiceiurilor populare (sala 18). Artefactele etnografice (unelte de muncă, ceramică, țesături, elemente arhitectonice, recuzită rituală) sunt prezentate drept „mărturii ale modului în care comunitățile umane reușeau să-și ducă viața în armonie cu natura”[3]. Relația comunităților tradiționale cu mediul ambiant e considerată un model demn de urmat în viitor, deoarece „omenirea va putea supraviețui numai restabilind echilibrul în relația cu natura, păstrând și valorificând moștenirea spirituală”[4].

            Între direcțiile de cercetare științifică, realizate în cadrul Muzeului, se numără ecologia etnică sau etnoecologia. Deja în primul volum al revistei Muzeului, Buletin Științific. Serie nouă, cercetătorul Vasile Tătaru (ulterior angajat la Muzeul Național al Satului „D. Gusti”, București) făcea o retrospectivă a preocupărilor de etnoecologie, în istoriografia universală și în cea românească, remarcând că tematica expoziției Natura. Omul. Cultura „a canalizat evident activitatea Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală în domeniul ecologiei etnice”[5]. Autorul mai menționa că abordarea culturii tradiționale din perspectiva etnoecologiei permite a reconsidera unele teme de studiu consacrate (etnogeneza, îndeletnicirile de bază și cele auxiliare, spațiul etnic și formarea statelor românești), precum și a prospecta noi problematici („pădurea – cetate naturală și aliat în războaiele de apărare”, „venerarea copacilor sacri”, „raporturile omului cu natura în obiceiurile calendaristice”[6] ș.a.). În anii ce au urmat, diverse aspecte ale etnoecologiei au fost abordate de unii cercetători ai Muzeului. A văzut lumina tiparului o culegere de studii – Natura și sănătatea în tradițiile populare (Chișinău, 2007). Muzeul a organizat câteva ediții ale unei conferințe științifice pentru tineri, dedicată problemelor de mediu. În culegerile cu rezumatele comunicărilor, aflăm și contribuții vizând modelele de comportament ecologic în tradițiile populare, semnate de etnografii Varvara Buzilă[7], Natalia Grădinaru[8], Nicolae Dudnicenco[9]. Unele studii ce se înscriu, direct ori tangențial, în același areal tematic, se regăsesc în volumele Buletinului Științific[10].

            Vom cita câteva exemple de atitudini ecologice, evidențiate de cercetători, în cadrul tradițiilor românești. „Conform credințelor populare, menționează dr. Varvara Buzilă, omul n-are voie să distrugă sau să astupe fântânile, izvoarele. Chiar dacă sunt părăsite, ele trebuie să rămână nestricate, adică întregi, pentru că sunt locuri sfinte. Se pune un capac deasupra fântânii părăsite, semn că apa nu-i bună de băut și se lasă”[11]; „Când fac o fântână sau când o curăță, nu-i voie să se sfădească nimeni. Dacă izvoarele aud gălăgie, neînțelegere între oameni, ele fug, se ascund de ei. […] Lângă apă nu se înjură, nu se fumează și nu se scuipă”[12]. Etnologul conchide că „aparținem popoarelor care trăiesc în consens cu natura. […] și în familie, și în societate este promovat sistemul de valori favorabil apărării naturii, utilizării raționale a resurselor ei”[13].

            În aceeași ordine de idei, dr. Natalia Grădinaru, secretar științific la Institutul Patrimoniului Cultural din Chișinău, remarcă faptul că „Revizuirea conștiinței ecologice a fost abordată de savanți din diferite domenii: ecologiști, economiști, biologi etc. Dar foarte puțini din ei au ținut să evidențieze rolul culturii tradiționale în educarea unei atitudini pozitive față de mediul ambiant”[14]. Autoarea opinează că anumite formule din descântece („Oman mare, Domn Mare”, „Mătrăguna, Doamnă bună”) relevă „stima și atitudinea respectuoasă față de plante”[15].

            Etnograful Maria Ciocanu evocă o datină viabilă până în prezent, înregistrată în satul său de baștină – Boldurești, din zona Codrilor. În prima luni din Postul Paștelui e marcată „ziua găinilor”, când oamenii dau unul altuia ouă, câte un colăcel și vin de sănătatea găinilor, „să fie sănătoase și să se înmulțească”[16].

            Exemplele citate, care, desigur, pot fi completate, relevă norme cotidiene și gesturi magice menite a păstra diferite componente ale naturii – apa, plantele, păsările. Ele mai probează că putem regăsi modele de comportament ecologic în diverse contexte etnografice – sărbători și obiceiuri, magie, credințe populare etc. Mai bine de jumătate de secol în urmă, Ovidiu Papadima descifra resorturile filosofice din care se alimentează asemenea atitudini față de mediul ambiant: „Din sufletul pe care-l simte asemănător cu al lui în toate făpturile universului, din solidaritatea nesfârșită pe care o vede întemeindu-se pe această identitate adâncă, din conștiința sfințeniei neîntinate a acestei firi care îi e atât de prietenă, – prind contur în gesturile cotidiene ale țăranului nostru sentimente nu numai de dragoste și de ocrotire față de natură, ci și atitudini de profund respect față de ea”[17]. Folcloristul mai observa că „aceste poetice sfieli” dispar odată cu antrenarea țăranului „în ritmurile producției moderne”[18]. Gravele probleme ecologice de la începutul secolului XXI, în opinia noastră, constituie un motiv pentru a reevalua experiența tradițională de coabitare cu natura, a identifica în ea învățăminte și posibile soluții pentru omul contemporan.

            Firește, numeroase practici tradiționale, relevând o atitudine ecologică, s-ar înscrie cu greu în mentalitatea societății actuale (descântecele, cutuma de a unge tulpina copacilor cu aluat, pentru a le asigura rodnicia etc.). Nu mai împărtășim viziunile magice din care acestea se alimentează, nu mai folosim aceleași unelte de muncă … Pe de altă parte, credem că până și evocarea unor practici dispărute își poate păstra forța de convingere în domeniul educației. Explicațiile de specialitate ne pot ajuta să descifrăm preocuparea pentru păstrarea naturii, ce stă la baza multor practici care, la prima vedere, par a fi niște superstiții depășite. Evocarea unor asemenea datini, în școală (la orele de literatură română, istorie, educație pentru societate, biologie, geografie) și în educația non-formală, ar putea contribui la formarea unei atitudini pozitive, atente față de mediul înconjurător. Cunoașterea experienței tradiționale de valorificare a naturii ne reamintește, în ultimă instanță, condițiile de care depinde continuitatea vieții pe Pământ. Studiind datinile populare, este firesc să ne întrebăm de fiecare dată: ce putem face astăzi pentru a urma exemplul generațiilor anterioare și a proteja natura? În mod similar, ne putem adresa experienței tradiționale pentru a găsi soluții și la alte probleme actuale – educația copiilor, relațiile din familie și din societate, remedii contra diferitor boli, modalități de păstrare a sănătății etc. În opinia noastră, problematicile menționate sunt necesare cercetării etnologice care, alături de alte științe umaniste, e tot mai frecvent solicitată să contribuie la soluționarea diferitor probleme ale societății contemporane.

Note:

[1] Basic Texts of the 2003 Convention for the Safeguarding of the Intangible Cultural Heritage. 2016 edition, Paris, UNESCO, 2016, p. 5. Traducerea în română ne aparține.

[2] Mihai Ursu, Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală. Ghid, Chișinău, Editura Știința, 2009, p. 48.

[3] Ibidem, p. 72.

[4] Ibidem, p. 78.

[5] Vasile Tătaru, Formarea ecologiei etnice drept știință interdisciplinară, în „Buletin Științific. Serie nouă”, vol. 1(14), 2004, p. 23.

[6] Ibidem.

[7] Varvara Buzilă, Gunoiul – hotar între cultură și natură, în „Homo Sapiens și problemele de mediu. Lucrările Conferinței Științifice a tineretului studios. 15 noiembrie 2013”, Chișinău, s.n., 2014, p. 11-16. Idem, „Tot omul își are pomul”: comportamente ecologice manifestate în cadrul obiceiurilor funebre, în „Homo Sapiens în raporturile dintre sistemele naturale și factorii de mediu. Lucrările Conferinței Științifice a tineretului studios. 13 noiembrie 2015”, Chișinău, s.n., 2017, p. 25-31.

[8] Natalia Grădinaru, Relația om-natură ca fenomen socio-cultural, în „Homo Sapiens în raporturile dintre sistemele naturale și factorii de mediu…”, p. 52-57.

[9] Nicolae Dudnicenco, Relațiile dintre om și arbore în spațiul românesc, în „Homo Sapiens în raporturile dintre sistemele naturale și factorii de mediu…”, p. 33-37.

[10] Natalia Grădinaru, Problema tratamentului cu plante medicinale în Basarabia, în „Buletin Științific”, vol. 3(16), 2005, p. 159-172. Maria Ciocanu, Florile în panteonul românesc, în „Buletin Științific”, vol. 5(18), 2006, p. 79-90. Varvara Buzilă, Mecanisme de menținere a circuitului vieții în sistemul de valori propriu culturii tradiționale, în „Buletin Științific”, vol. 9(32), 2013, p. 6-15. Dorina Onica, The contribution of the UNESCO designations to the sustainable development of the local community, în „Buletin Științific”, vol. 27(40), 2017, p. 65-72. Petru Tarhon, Ecologia și cultura ecologică, în „Buletin Științific”, vol. 28(41), 2018, p. 106-110 etc.

[11] Varvara Buzilă, Fântânile și izvoarele în peisajul cultural al satelor, în „Natura și sănătatea în tradițiile populare”, Chișinău, AO „Mediul și Sănătatea”, 2007, p. 31.

[12] Ibidem, p. 32.

[13] Ibidem, p. 30.

[14] Natalia Grădinaru, Relația om-natură ca fenomen socio-cultural…, p. 53.

[15] Ibidem, p. 56.

[16] Maria Ciocanu, Cartea etnografului. Colecții muzeale, obiceiuri și tradiții populare, Chișinău, Editura Cartdidact, 2019, p. 396.

[17] Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii. Studiu de folclor. Ediție definitivă, revăzută de autor, cu o prefață de I. Oprișan, București, Editura Saeculum I.O., 2009, p. 129.

[18] Ibidem.

Bibliografie

Basic Texts of the 2003 Convention for the Safeguarding of the Intangible Cultural Heritage. 2016 edition, Paris, UNESCO, 2016.

Buzilă V., Fântânile și izvoarele în peisajul cultural al satelor, în „Natura și sănătatea în tradițiile populare”, Chișinău, AO „Mediul și Sănătatea”, 2007, p. 30-34.

Ciocanu M., Cartea etnografului. Colecții muzeale, obiceiuri și tradiții populare, Chișinău, Editura Cartdidact, 2019.

Grădinaru N., Relația om-natură ca fenomen socio-cultural, în „Homo Sapiens în raporturile dintre sistemele naturale și factorii de mediu. Lucrările Conferinței Științifice a tineretului studios. 13 noiembrie 2015”, Chișinău, s.n., 2017, p. 52-57.

Papadima O., O viziune românească a lumii. Studiu de folclor. Ediție definitivă, revăzută de autor, cu o prefață de I. Oprișan, București, Editura Saeculum I.O., 2009.

Tătaru V., Formarea ecologiei etnice drept știință interdisciplinară, în „Buletin Științific. Serie nouă”, vol. 1(14), 2004, p. 19-25.

Ursu M., Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală. Ghid, Chișinău, Editura Știința, 2009.